Istoric

Aparitia celor mai vechi sisteme de notatie a muzicii psaltice este invaluita in incertitudini si controverse. Se stie totusi ca acestea isi au izvorul in asa-numita semiografie ecjonetica, un sistem rudimentar de semne, ajuns la o complicata evolutie dupa secolul al VI-lea, fiind utilizat la vremea sa numai pentru citirea "cu voce inalta" a Evangheliei si Apostolului. Aceasta faza din istoria muzicii psaltice atinge apogeul in secolele VIII - XII si este cunoscuta sub denumirea de paleobizantina, iar manuscrisele apartinand ei sunt numite lectionkire. Un asemenea manuscris, intitulat Lectionarul evanghelic grecesc, se pastreaza la Biblioteca centrala "Mihai Eminescu" din Iasi si dateaza din secolele X — XI.
            Lipsita de norme precise, heteroclita si greoaie, notatia paleobizantina este revizuita in secolul al VIII-lea de catre Ioan Damaschinul care o sistematizeaza intr-o sinteza noua, mult mai riguroasa si unitara, bazata pe cele opt ehuri sau glasuri care l-au condus la alcatuirea faimosului sau Octoih. Acest sistem de notatie ajunge insa la o deplina utilizare abia in secolele XII-XV, marcand etapa mediobizantina a muzicii psaltice, denumita si damaschina sau hagiopolita.
            O contributie hotaratoare la cristalizarea unui sistem coerent, precis, cuprinzator si durabil de fixare semiografica a cantarilor psaltice o aduce, mai tarziu, celebrul psalt constantinopolitan Ioan Cucuzel, compozitor, interpret si teoretician al muzicii bizantine, care a trait in a doua jumatate a secolului al XII-lea si in primele decenii ale celui de al XIII-lea. Sistemul sau de notatie muzicala, materializat in cartea intitulata Arta psaltica si semnele psaltice, cu toata chironoinia si compunerea, se generalizeaza incepand cu secolul al XV-lea, si se utilizeaza pana in secolul al XIX-lea, marcand perioada neobizantina sau cucuzeliana a muzicii psaltice.
            Legaturile canonice cu Patriarhia de la Constantinopol au avut ca rezultat

inscrierea spiritualitatii romanesti pe filonul Ortodoxiei, astfel cultul devenind

bizantin. Aflandu-ne asezati din punct de vedere geografic la marginea Imperiului bizantin, dar si la granita cu lumea catolica (dupa anul 1054), acest lucru va influenta pe romani sa foloseasca in cult limba slavona in care se vor practica si o parte a cantarilor bisericesti.
            Exceptand epoca dintre secolele al II-lea si al VIII-lea, cand are loc procesul de etnogeneza a poporului roman si cand limba cultica a comunitatilor crestine de pe teritoriul tarii noastre era latina sau latina vulgara, de-a lungul evului mediu cantarile psaltice utilizate in Tarile Romane au fost, aproape in exclusivitate de origine bizantina, fiind scrise - intre secolele al VIII-lea si al X-lea - in limba greaca, iar dupa aceasta epoca si in greaca si in slavona, concomitenta care a durat pana in secolul al XVIII-lea, cand cele doua limbi, zise sfinte, sunt substituite definitiv de limba romana, dar nu inainte de a se trece si printr-o faza de paralelism greco-roman.

Pe intreg parcursul dualitatii greco-slavone, existenta textelor psaltice in limba greaca a fost cu mult mai numeroasa decat aceea a textelor corespunzatoare slavone, ceea ce inseamna ca in manifestarile muzicii bizantine din tara noastra limba greaca a detinut incontestabil primatul, cu toate ca limba oficiala a bisericii si a cancelariilor domnesti devenise intre timp slavona.
            Reforma hrisantica s-a dovedit a fi un bun prilej spre a se definitiva amplul proces de ,,romanire” a cantarilor bisericesti, dupa cum spunea unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai muzicii bisericesti romanesti – traducator, compozitor si folclorist - Anton Pann.
            Dupa alte incercari de perfectionare, intreprinse in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, in a doua decada a secolului al XIX-lea arhiereul Chrisant de Madyt, impreuna cu alti autori, procedeaza la elaborarea unui nou sistem de notatie a muzicii psaltice, in vigoare si astazi, inaugurand etapa moderna sau chrisantica a semiografiei muzicale bizantine.Prima Psaltichie tradusa in limba romana dateaza din anul 1713 si este datorata dascalului Filothei sin Agai Jipei de la Mitropolia din Bucuresti. Acest din urma sistem a fost promovat la noi mai intai de ieromonahul Macarie, care publica primul Theoreticon romanesc, in 1823, apoi de Anton Pann si de alti protopsalti romani.Astfel vor aparea viitoarele scoli si in acelasi timp incep primele incercari de aparitie a manualelor, cu indicatii metodice rudimentare si cele dintai manuscrise psaltice scrise de romani pentru romani.
Infaptuita la Constantinopol si desavarsita in anul 1814 de catre distinsii muzicieni Grigorie Levitul, Hurmuz Hartofilax si Hrisant, mitropolit de Prusa, teoretizarea muzicii bizantine a fost adusa la romani de catre Petre Manuil–Efesiul (+ 1840) care infiinteaza la Bucuresti o scoala de muzica bizantina la biserica Sfantul Nicolae–Selari, si de la care invatau ,,noua sistima” doi reprezentanti de seama ai muzicii bisericesti romanesti, pe care i-am amintit mai sus, Anton Pann, si celalalt, Macarie Ieromonahul, care este viitorul traducator in limba romana al cantarilor bisericesti.         Incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea muzica bisericeasca intra intr-o etapa critica acutizata de reformele din timpul domniei lui Alexandru Ioan–Cuza.Cauzele acestei decadente sunt multiple: odata cu secularizarea averilor manastiresti, scolile de cantareti de pe langa mitropolii s i episcopii au fost desfiintate, muzica bisericeasca ramanand a se preda numai in seminarii candidatilor la preotie, care insa, devenind preoti, nu mai puteau canta la strana; cantaretii, care erau considerati oameni distinsi si erau platiti ca niste adevarati artisti, de acum nu-si mai puteau asigura traiul astfel ca trebuiau sa-si castige existenta din alte domenii.
           Astfel, incepand cu anul 1865 a inceput a se intrebuinta in Biserica Ortodoxa Romana doua feluri de cantare bisericeasca: una folosind neumele bizantine, cantarea monodica si una armonica care folosea notatia occidentala, guidonica. Secolul al XX-lea aduce si el pentru muzica bizantina o cale destul de sinuoasa, cu multe probleme, atat din punct de vedere al predarii ei in scoli, dar si din punctul de vedere al acceptarii ei in bisericile din Romania. Este adevarat faptul ca muzica bizantina a fost acceptata in special in partea de sud a Romaniei si Moldova, insa in restul teritoriului si anume partea de vest, a Banatului, centru, Transilvania si Maramures a fost acceptata o altfel de exprimare muzicala, aceea numita muzica cuntana, dupa cel ce a teoretizat-o, Dimitrie Cuntan. Este tot o muzica cu specific religios insa contine eminamente influente populare.
Sfarsitul secolului al XX-lea devine destul de promitator si acest lucru se intampla odata cu iesirea de sub regimul comunist care a tinut in umbra muzica bisericeasca psaltica, desi existau profesori redutabili cum ar fi Ion Popescu–Pasarea.


Autentificare