Despre muzica psaltica

Derivand din vocabula neogreaca psaltiki, notiunea de psaltichie are in limba romana doua acceptiuni: una de muzica psaltica, deci de muzica vocala bisericeasca specifica ritualului crestin ortodox, si a doua, de carte sau manual dupa care se invata, in mod sistematic, aceasta muzica. Tot cu un termen de origine greaca, in cea de a doua acceptiune, psaltichia se mai numeste si irmologhion, respectiv culegere de irmoase, adica de cantari. 
Muzica psaltica astazi:

            Astazi muzica bizantina este prezenta doar in serviciul liturgic din bisericile ortodoxe, intalnita sub numele de psaltica. Desi unele biserici ortodoxe autocefale, cum ar fi Biserica Ortodoxa Rusa, nu mai folosesc acest gen de muzica, fiind inlocuita cu muzica corala specifica lumii occidentale, in urma reformei tarului Petru cel Mare, psaltica ramane un simbol viu al stralucirii teoforice (termen care desemneaza arta bizantina ca fiind o arta ecleziastica care incearca sa exprime o frumusete transcedentala, Dumnezeiasca, originala si unica) a artei bizantine ortodoxe.

Genul:
            Muzica psaltica bizantina este prin esenta o muzica exclusiv omofona si melodica (exclude armonia sau cantarea pe mai multe voci). Etimologic, cuvantul muzica este de origine grecesca, luandu-si numele de la muse (termen care mai tarziu are un inteles mai larg desemnand in general inspiratia in arta creatoare), iar zeita Euterpe era protectoarea muzicii la grecii cei vechi.

Scurt istoric:

            Muzica este folosita de crestini inca de timpuriu, chiar din timpul Mantuitorului, evanghelistul Matei incredintandu-ne ca la Cina cea de Taina s-au cantat Psalmi .  In cartea sa intitulata "Muzica bisericeasca pe psalthichie si pe note liniare pentru trei voci" (Bucuresti, strada Doamnei nr. 20 anul 1902), Preasfintia Sa Nifon N. Ploesteanu scria:  „Se stie ca prima samanta a crestinului fiind aruncata in Ierusalim, si cea dintai biserica crestina fiind formata de crestinii nascuti iudei, de buna seama ca melodia Psalmilor din Vechiul Testament a predominat in biserica primitiva.... Dupa ce crestinismul a iesit din cuprinsul Palestinei, s-a raspandit la alte popoare din cuprinsul Asiei Mici si Europa rasariteana, in care elementul grec era foarte mult raspandit... iar dupa ce iudeii fura imprastiati, si venira in contact cu grecii, au imprumutat de la acestia nu numai limba, dar si muzica lor. Proba despre aceasta este faptul ca pe timpul lui Ptolomeu Filadelful (285-247 d.Hr.) evreii din Alexandria nu mai intelegeau Biblia in limba lor, au fost nevoiti dupa cerintele sinagogei si indemnul regelui, sa o traduca in limba greaca, numind aceasta traductiune Septuaginta sau Versiunea Alexandrina... Acum vine intrebarea: ce fel de cantare intrebuintau crestinii in biserica, in cele trei secole primare ale crestinismului? In aceasta privinta, doi parinti bisericesti Tertulian(+220) si Sfantul Ioan Gura de Aur(+407)ne incredinteaza ca in cele trei secole primare ale crestinismului, la serviciul divin, cantau toti crestinii, barbati si femei, batrani si tineri; ori psalmi din Sfanta Scriptura, sau imne facute de crestini, din propria lor reflexiune religioasa, intr-o singura melodie.”
            De asemenea, marturii importante despre cantarea omofona ni se transmit de la Sfantul Ignatie Purtatorul de Dumnezeu (+107), episcopul Antiohiei, caruia i s-a descoperit in vedenie cantarea antifonica, aratandui-se cetele ingeresti care laudau Sfanta Treime antifonic. Sf. Efrem Sirul, supranumit si alauta Duhului Sfant ne-a lasat aproape o mie de laude si imne scrise pe glasuri ehurii si podobii.            Tot Sf. Ioan Gura de Aur aduce in Constantinopol cantarile si imnografia din biserica Antiohiei, cu care poporul credincios s-a putut apara impotriva ereziilor ariene. Sf. Roman Melodul, un sirian care a trait la Constantinopole, ne-a lasat o mie de laude, adevarate comori, si tot despre el se spune ca ar fi autorul binecunoscutului Acatist al Maicii Domnului.
            Astfel, in muzica bizantina, care incet incet prinde contur, fiind un sincretism al vechilor moduri antice muzicale ale popoarelor mostenitoare a culturii elenistice (sau cel putin in sfera de influenta elenistico-bizantina), apare o notatie proprie si un sistem de scriere original, find primul de acest fel din lume. In Constantinopol, centru cultural puternic si inima Bizantului (si putem afirma ca chiar a intregului crestinism), arta capata o directie ascendenta care incearca sa duca omul spre Dumnezeu.

Scoli:

            In plan muzical apar doua mari scoli de psaltichie: scoala aghiopolita, renumita pentru maiestria punerii cantarilor dupa podobii (cantari model) si scoala constantinopolitana, nascuta in Manastirea Studion, renumita pentru adancimea duhovniceasca a frazelor care trebuiau cantate.
            In biserica se vor forma grupuri de cantareti conduse de un protopsalt, care era cel mai mare si de regula canta cel mai frumos. In istoria muzicii bizantine din cartea Antologhion Paisian, tomul I (editura Sofia, Bucuresti, 2005), gasim prefatat:  „Din antichitate si pana acum psaltul a ramas acel cantaret care s-a desavarsit in mestesugul viersuirii/melodificarii Psalmilor si Laudelor/Imnelor pe anumite formule melodice (denumite thesisuri sau mathimi) si melodii (denumite melodii sau prosomii). Iar muzica psaltica este muzica Bisericii Ortodoxe, ocrotite de imparatia bizantina vreme de mai bine de o mie de ani, de la care si-a luat numele de muzica bizantina.”

Notatii:
            Notatia timpurie a muzicii psaltice bizantine era foarte complicata, datorita existentei unui mare numar de semne care astazi sunt necunoscute. Incepand cu perioada cucuzeliana aceste semne sunt concretizate teoretic, dar tot ramane un numar mare de interpretari muzicale personale care difera de la psalt la psalt.
            Odata cu reforma hrisantica semnele muzicale psaltice se reduc ca numar si li se stabilesc o lucrare practica propriu-zisa, iar notatia ramane cea cucuzeliana. Aceste semne se numesc neume si difera foarte mult de notatia occidentala (care este pe portativ) deoarece semnul nu arata nota propriu-zisa pe care psaltul trebuie sa o execute, ci ea trebuie dedusa din pozitia pe care o au celelalte semne (ca un fel de numarare),pe cand in muzica occidentala stim exact nota pe care o cantam. Psaltica are opt glasuri sau ehuri, fiecare cu o tonica si scara (gama) proprie, iar gama se scrie astfel: NI PA VU GA DI KE ZO NI corespondent in muzica liniara cu DO RE MI FA SOL LA SI D
O.

Autentificare